Am cunoscut pe maestrul Ambrozie. Nimic nu te poate bucura mai mult...trebuie să ai ocazia să asculți câteva rânduri din jurnalele vieții unui om care are ce să-ți povestească. E adevărat că și lucrările sale îți spun mult dar fiind completate de câteva vorbe înțelepte te fac să te simți mult prea "mic"! După primele minute, te minunezi de optimismul său, însă te contrazice spunându-ți: "ai zice că sunt foarte optimist dar nu-i așa"! Am primit cele mai de preț ore, timp în care a povestit diverse lucruri fără să repete sau să plictisească. Invitația în atelierul său a venit după ce a precizat că nu a mai făcut ordine de 25 de ani și că pereții sunt goi pentru că nu a mai ajuns la ei..Fantastic?! Și mă intreb oare cum arată acestă cameră, martora tuturor creațiilor? În câteva momente amuțesc...mormane de tablouri, pânze începute dar nefinalizate, rame ce așteptau să imbrățișeze flori, statică sau Veneții, un biet șevalet, pensule, culori, un radio și un telefon. Într-adevăr era imposibil să ajungi la pereți... Pentru a ajunge la întrerupător maestrul se folosește de instrumentul ce-i susține brațul pentru a desena "finețuri". Sunt mâhnită de vremurile pe care trebuie să le trăiască astfel de oamenii și mă gândesc nostalgic la timpurile trăite despre care au ce să povestească. Mă rog pentru sănătatea maestrului și îi mulțumesc pentru toate vorbele.
O parte din "Ambrozie" va fi lângă mine
întotdeauna.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu